Primul maraton nu se uită niciodată!

Nu-mi propusesem să alerg maratonul. Pur și simplu s-a întâmplat. Decizia a fost simplă. Cursa a fost grea. Dar am reușit s-o termin.

Obiectivul nostru, al echipei We Run to Educate a fost să terminăm împreună maratonul. Este extraordinar să faci lucruri importante împreună cu oamenii de lângă tine; am realizat acum mai mult decât oricând câtă nevoie avem unii de alții chiar și atunci când nu ne cunoaștem și cât de mult contează încrederea pe care ne-o acordăm. Echipa s-a închegat cu câteva zile înainte de cursă; ne-a adus împreună dorința de a face ceva ce ține doar de noi pentru a sprijini o cauză. Oameni frumoși, care încearcă în fiecare zi să păstreze vii valorile reale ale lumii în care trăim.

Eu îmi propusesem ca după predarea ștafetei să continui cursa și să alerg până la final, adică 32 de km. Începusem cu vreo 6 săptămâni în urmă să mă antrenez într-un program creat pentru a te pregăti să alergi relaxat un maraton. Dar parcursesem doar 30% din el; eram pregătită să alerg fără probleme semi-ul. Voiam mai mult așa că mi-am stabilit un obiectiv realist.

Când am ajuns in Piața Constituției, am simțit atât de multă energie pozitivă! Ne-am adunat la cortul Teach for Romania, ne-am îmbrațișat, am făcut poze, ne-am stabilit încă o dată rolul în echipă.
Echipa We Run to Educate

Am condus-o pe Galina la START. Ea pleca prima, iar eu urma să preiau ștafeta de la ea. Ne-am îmbrățișat și ne-am încurajat, apoi eu am pornit spre punctul de întâlnire.  Dar nu-mi venea să plec. Parcă nu voiam să pierd energia aceea. Ideea începea să încolțească. M-am mai învârtit, m-am mai răsucit, m-am întors, iar am plecat, iar m-am întors. La un moment dat un gardian mă întreabă: nu plecați? s-au cam dus toți; deja e târziu. Mă întorc, văd echipa de peacemakeri plecând împreună cu câțiva alergători; îi răspund că alerg în ștafetă; apoi îmi întorc din nou privirea spre plecare și văd un veteran maratonist plecând ușor. Pornesc și eu ușor după el și-mi spun: de ce nu? Ștafeta sigur o fac apoi văd cât rezist… Apoi mă uit la ceas și văd cât e de târziu și-mi dau seama că n-am cum să recuperez astfel încât să ajung odată cu Galina la punctul de predare a ștafetei. Dar îmi aduc aminte obiectivul nostru – să terminăm împreună maratonul indiferent de timp și hotărăsc să rămân în traseu. Între timp se leagă ceva… încep să simt un schimb de energie cu alergătorul veteran; ne sincronizăm atât de bine… cumva ne impunem reciproc ritmul perfect; pare că eu îi grăbesc puțin ritmul, el mă temperează când tind să măresc pasul și ritmul pentru că simt presiunea timpului; mă prind repede că omul știe ce face, cu siguranță a alergat zeci de maratoane și decid să rămân în tandem cu el chiar dacă știu că voi crește timpul echipei cu 10 – 15 minute. Dacă forțez nu am cum să termin cursa.

Și uite-așa au rulat primii 10 km; încet, echilibrat, dar sigur. Cred că asta a cântărit enorm în terminarea cursei.

Am preluat ștafeta de la Galina care a terminat cu un timp foarte bun și m-a așteptat vreo 10-15 min. Am continuat încet; din cauza timpului pierdut la alimentare și preluare cip l-am pierdut pe veteran; am hotărât să nu cresc ritmul; s-o țin ușor.

La un moment dat m-a prins din urmă echipa de peacemakeri pentru 5:15 și am hotărât să mă grăbesc puțin; mi se părea că sunt in urmă tare și mă gândeam la Ciprian care probabil mă aștepta deja la următorul punct; n-a fost bine; am forțat și pe la km 17/18 au început crampele. M-am relaxat o vreme mergând, mi-am revenit și am continuat în ritm moderat; am predat ștafeta după vreo 2h și 20/25 min. de la începerea cursei. Apoi m-am relaxat, m-am hidratat și am continuat ușor.

Pe la km 27 am simțit că cedez; m-am întâlnit cu Mihai care deja era pe sensul de întoarcere și parcă am „ auzit” în privirea lui „ hai că poți”; asta mi-a mai dat încă puțină forță; și totuși aproape îmi târam picioarele; apoi am văzut în fața mea o alergătoare de 68 de ani; se cunoștea cu „ veteranul meu”, am depășit-o pe traseu și o auzisem când îi spunea că are probleme destul de grave și nu crede că va termina cursa dar încearcă; am lăsat-o în urmă și acum am fost surprinsă s-o văd înaintea mea; mi-am spus că dacă ea poate pot și eu și am continuat să mă târăsc până la km 30 unde era următorul punct de alimentare; aveam un gel, simțeam că am nevoie de el, mi-am reproșat că nu l-am luat la timp dar acum n-aveam apă. Am rezistat, am luat gelul la km 30, m-am hidratat bine, mi-am revenit și am continuat într-un ritm constant și sigur până la final.

Am terminat în 5 h și 52’, printre ultimii, împreună cu alergătoarea de 68 de ani; ne-am îmbrățișat; deși nu eram oficial în cursa individuală am primit și medalie. Am plâns de fericire sau ca să mă descarc de toată tensiunea, nici eu nu știu de ce…

A fost despre echipă și susținere, despre limitele pe care clar ni le impunem singuri sau le împingem mai departe – depinde de motivație, despre oameni necunoscuți care ne pot ajuta necondiționat, uneori fără ca ei să știe asta, despre prieteni care apar lângă noi când ne așteptăm mai puțin, despre repere, despre decizii bune sau mai puțin bune, luate la timp sau mai târziu, dar niciodată prea târziu, despre a fi doar tu și gândurile tale timp de 5h fără să te plictisești, despre asumarea consecințelor, despre spontaneitate, despre „puțină nebunie”.

A fost una dintre cele mai frumoase și intense experiențe de cunoaștere de sine.

Elisabeta Groșanu
elisabeta.grosanu@results.ro

Since 2009 I explore the online world @Business Results - my favorite playground !

Nu a comentat nimeni la acest articol.

Spune-ți părerea:

RomaniaEnglish